Relaxare. In Republica Dominicana, dupa o baie de soare, impreuna cu sotia sa, Elwira.
Jurat. Mihai Petre acorda rareori nota maxima in emisiunea "Dansez pentru tine"
Mulţumesc frumos, eşti drăguţă! Toţi îmi spun că nu par un monstru, după ce-i salut sau după ce le adresez câteva cuvinte. Până atunci simt o anumită reţinere în abordare. „Bună ziua, domnule Petre, să daţi note mai mari!", cam ăsta e textul care mi se adresează. Iar eu zâmbesc şi zic: „vreau, sincer, dar că nu pot!" (râde) Fac aprecieri bune şi la „Românii au talent", şi la „Dansez pentru tine", dar când e cazul, nu zic că e bine doar ca să ne simţim bine.
Dar ţi-a părut vreodată rău după ce ai fost foarte exigent?
Întotdeauna mă gândesc la oameni, dar îmi trece, pentru că eu nu judec oamenii. Nu văd omul, ci actul artistic. Eu arbitrez şi o grămadă de competiţii de dans sportiv în care dansează nişte copii de şase ani superdrăguţi, pe care i-ai mânca pe pâine şi, cu toate astea, trebuie să faci diferenţa între ei.
Alături de Elwira, soţia ta, antrenezi perechi care participă la competiţii naţionale şi internaţionale, dar şi amatori. Care dintre voi e mai sever?
Uneori, în cantomanente, copiii spun că ea. Adică se sperie mai mult de ea decât de mine. Eu sunt mai prietenos cu copiii. Bine, până la un anumit moment...
Că veni vorba de copii. Mama ta te-a îndreptat spre dans, când aveai opt ani. De la ce te-a „deturnat"?
De la bătutul mingiei în spatele blocului şi de la karate. La început fugeam cât puteam de lecţiile de dans. Aveam nişte prostii din astea în cap, că merg cu fetele la dans. La 12 ani eram aşa, în război cu fetele. Dansul a început să-mi placă atunci când i-am văzut pe alţii că fac lucruri frumoase în pereche, aşa, cu tot cu fete, şi în momentul în care am aflat că poţi să mergi în competiţii, să te lupţi cu alţii şi să câştigi.
Eventual să câştigi şi bani.
Bani nu, în capul meu banii au apărut foarte târziu. Cred că asta e cea mai mare greşeală, ca un copil să ajungă să gândească aşa. Eu n-am fost un copil bogat, dar niciodată nu m-am gândit la bani. Trebuie să începi să faci ceva din pasiune şi, dacă la 20-30 de ani vezi că din asta poţi să câştigi şi bani, atunci e ok. Dar dacă te duci la o competiţie pentru bani, n-o să ajungi niciodată campion.
Când ai început să mergi la competiţii?
Pe la 13 ani, dar nu mă simţeam prea confortabil la primele competiţii, mi-o luam pe coajă bine de tot, nu eram cu nimic special, ca orice om la început. Primele insuccese pe care le-am avut m-au determinat să muncesc mult mai mult. M-am enervat atât de tare... Mie dacă-mi dai una în cap mă ridic şi merg mai departe, n-am nici o problemă. Cred că numai aşa poţi avea succes. La prima competiţie am luat bătaie şi am zis: nu se poate să mă mai bată aştia data viitoare. În doi ani, am început să câştig competiţii, iar pe la 15 ani am câştigat primul campionat naţional.
Câţi ani aveai când ai întâlnit-o pe Elwira?
Cred că 21 de ani, iar ea, 19. Într-o tabără din Republica Moldova ne-am întâlnit, auziserăm unul de altul şi am fost acolo să facem o probă. Ştii, când faci o pereche cu cineva dintr-o altă ţară (n.n. Elwira e poloneză), trebuie să faci un plan, cum e cu banii, unde poţi să stai, ce poţi să lucrezi. În momentul ăla, avantajos era să ma mut eu la ea, în Polonia, pentru că îmi plăcea foarte mult antrenorul ei de latino de acolo, voiam să lucrez cu el. Am stat un an şi ceva în Gdynia, lângă Gdansk. Ne-am decis să reprezentăm România, iar prima competiţie împreună a fost campionatul naţional. Şi am avut emoţii, pentru că aveam doar trei luni de antrenament. Dar am câştigat.
Ce v-a determinat să vă întoarceţi în România?
Deja reprezentam România în concursuri, şi era şi clubul de dans pe care apucasem să-l fac aici. În 2001, când am împlinit 19 ani, am dat un examen pentru licenţa de antrenor, am obţinut-o şi am predat la clubul antrenorului meu. Când el a zis că se retrage, mi-am făcut propriul club, să o iau singur pe drumul meu. Cât am fost eu plecat, s-a ocupat de el Raluca, fosta mea parteneră, alături de care lucrăm foarte bine şi în prezent.
Deci ai licenţă de antrenor de la 19 ani.
Eu mi-am dat primul examen de antrenor prin 1998, în cadrul federaţiilor de specialitate. Fiecare federaţie afiliată la minister îşi organiza examenele şi dădea licenţele de antrenor. Prin 2001 s-a schimbat legea şi s-a spus că nu mai dau federaţiile licenţele, că se înfiinţează Scoala de antrenori şi că toţi cei care vor să devină antrenori trebuie să facă această şcoală. Asta nu înseamna că cei care erau antrenori înainte de 2001, nu mai sunt acum. La un moment dat, mi-am zis să merg să iau şi certificatul de la şcoala asta, deşi eu aveam acasă carnetul meu de antrenor perfect valabil. Pe lângă acel certificat, aveam licenţa mea recunoscută internaţional de Imperial Society of Teachers of Dancing din Londra, care e cea mai prestigioasă şcoală de antrenori profesionişti din lume. Dai un examen foarte greu cu cei de acolo ca să obţii licenţa de antrenor. Licenţa aia mi-am făcut-o pentru că, în perioada de început cu Elwira, am primit amândoi nişte oferte să predăm în America. Nu-mi pare rău că nu ne-am dus, chiar mă bucur că am rămas acasă, mai bine. Revenind, deşi puteam liniştit să-mi văd de treaba mea, m-am gândit că nu-mi strică să mai am o diplomă de la antrenor de la şcoala de antrenori care pe vremea când am dat eu examen nu exista. Recent, am obţinut-o şi pe aceasta deşi, repet, nu era obligatoriu.
Să ne întoarcem la Elwira. Când ţi-ai dat seama că eşti îndrăgostit de ea?
După şase luni. Lucrurile au mers destul de greu. Problema era că nu ne cunoşteam şi, când nu cunoşti, eşti sceptic şi fiecare greşeală pe care o faci o amplifici. Eram foarte stresaţi pentru că aveam puţin timp la dispoziţie ca să câştigăm un campionat naţional. Eu eram foarte înverşunat la antrenamente şi nu ne înţelegeam bine. La primele cantonamente împreună existau momente în care îţi venea să renunţi. Era perioada în care eram obsedat de rezultatul în sport. Dar până la urmă a fost bine. Oricum, i-am zis târziu că m-am îndrăgostit. Nu spun uşor lucrurile astea.
Competitie. La "Europa Cup Latin", desfasurata la Moscova, in 2004, alaturi de Elwira Duda.
Serbare. La gradinita, dupa un moment artistic.
În ţară doar trei, apoi am trecut la profesionişti, am dansat un an, după care am renunţat. Cred că aveam 27 de ani. Nu mă mai simţeam motivat de viaţa asta competiţională. Era foarte multă rutină. Poate dansam prea mult, nu ştiu, poate trebuia să iau o pauză şi să revin... Eram deja o maşină de dans. Dar nu-mi pare rău că am renunţat, nu-mi pare rău de nimic din ce am făcut. Cum am renunţat, am început colaborarea cu televiziunea şi a fost super. Acum, energia mea se duce în altă parte. Plus că nu m-am oprit niciodată din predat. Nevoia mea de a câştiga competiţii se duce acum în elevii mei.
De când ai început să participi la concursuri, ai avut cinci partenere. Cu fiecare ai dansat cam trei ani. Elwira e singura de care te-ai îndrăgostit?
Da! E evident asta (râde).
Ce te-a atras la ea?
Măi, ştii cum e cu chestia asta, cu dragostea, în primul rând îţi place omul ăla fizic, să-l vezi şi să-ţi placă, dar ca să ajungi să-l iubeşti, trebuie să-l cunoşti. Fiecare om are propriile valori şi principii şi, când vede că unul are aceleaşi lucruri, că simte la fel, îl place, simte că poate face echipă cu omul ăla, începe să-l admire. Îmi place de Elwira aşa cum e ea. Cum e cu totul. Cu tot ce face îmi place de ea!
La cât timp ai cerut-o în căsătorie?
Oooo, la mult timp! Cred că în 2004, asta era după patru ani de relaţie şi apoi am mai stat vreo trei-patru ani până ne-am căsătorit, în 2008. Am luat-o aşa, super lent. Am cerut-o într-un loc care însemna ceva pentru relaţia noastră. S-a întâmplat de ziua ei, pe 30 decembrie, când nu ştiu de ce am chemat-o, cred că să ne gândim cum facem cu revelionul, şi am întrebat-o... la o cafea. Acolo s-a întâmplat, pentru că eu eram hotărât şi gata! Bine, la o cafea... eu eram pe jos pe-acolo, eram terminat!
Se aştepta?
Trebuie să o întrebi pe ea. I-am auzit pe unii zicând: „trebuie să mă însor că am o prietenă şi cât mă bate la cap...", dar noi suntem foarte relaxaţi, în tot. Eu cred că, în viaţă, simţi să faci nişte lucruri la un moment dat şi iei nişte decizii bazate pe un impuls distinct al tău. Atunci cred că e momentul potrivit, când e adevărul în sufletul tău. Simţi impulsul, simţi că e adevărat, o faci. Că e bine sau rău, vezi după aia, dar trebuie s-o faci. Şi nu mă refer aici numai la căsătorie.
Ţi-a fost teamă să nu te refuze?
Nu! Nici nu mi-a trecut prin cap. Eu mă gândeam la ce vreau eu şi proiectam în viitor dorinţa mea. Am învăţat încă din sport: niciodată nu-ţi imagina ce nu poţi să faci, imaginează-ţi ce poţi să faci bine. Şi eu mai greşesc aici. Uneori nu-mi place nimic din ceea ce fac. Am momente de-astea. Trec peste ele gândindu-mă la ce o să fac data viitoare mai bine.
Îţi plăceau ştiinţele exacte în şcoală?
Deloc. Absolut. Praf eram la matematică, fizică, chimie, eram mai bun la română, filosofie, istorie.
Te întreb pentru că îmi pare că mintea ta lucrează foarte riguros, exact.
Nu cred că are legătură cu matematica, mai degrabă cu logica. Culmea, m-am întâlnit o dată cu un profesor de matematică, când am fost la un liceu să le vorbesc copiilor despre cum să faci performanţă, care mi-a pus exact aceeaşi întrebare, zicând că nu se poate să nu ştiu matematică, pentru că, exact cum ai spus şi tu, mintea mea lucrează aşa. Dar nu, sunt paralel cu matematica.
Dar ai fost vreodată mulţumit de ceea ce faci?
Se mai întâmplă, foarte rar. Dar mi-au plăcut câteva lucruri. De exemplu, prima emisie de la „Românii au talent". Foarte mult. A fost prima dată când mi-a plăcut faţa mea la televizor, cât de cât. Am momente în care sunt mulţumit. Am avut rezultate bune ca sportiv, ar trebui să fiu nebun să spun că nu eram mulţumit în momentul în care eram pe podium şi auzeam imnul. Să nu-ţi închipui că sunt într-o tristeţe permanentă... (râde) Mă bucur când ies emisiunile bine şi când mă fac înţeles.
Te sună mama ta după vreo emisiune să-şi spună părerea?
Niciodată. Am o mamă super. Doar bunicul meu îmi spune că sunt prea rău. Poate îl ceartă şi pe dumnealui vecinii. Îmi zice: „Ah, de ce eşti aşa de rău, dă şi tu note mai mari, că se supără lumea pe tine!"
Cum te înţelegi cu socrii?
Măi, bine, pentru că nu vorbim foarte des (râde). Chiar mă înţeleg bine! Pe noi ne desparte o distanţă destul de mare, vreo 2.000 de km, ne vedem maximum de două ori pe an. Ei gătesc foarte bine. Mănânc cam mult când merg acolo. Au nişte colţunaşi foarte buni, pe care pun ceapă prăjită şi şunculiţă slabă şi puţin afumată, mmm, bun! Şi fac nişte prăjituri fantastice cu brânză dulce.
Eşti gurmand?
O, da! Dar asta nu înseamnă că mănânc toate tâmpeniile. Dar am multe pe care le-aş mânca până aş leşina. Aş mânca paste până aş leşina, sarmale, ciocolată. Iubesc ciocolata.
Şi cum te menţii aşa subţirel?
E, pentru un dansator cred că sunt un pic cam gras. Fac exerciţii, niciodată nu stau. Cele mai eficiente exerciţii, din punctul meu de vedere, sunt cele cu greutatea proprie, gen abdomene, genoflexiuni, flotări, alergări, sărituri. Merg rar la sală, dar pot oriunde să-mi fac seturile de exerciţii, de la camera de hotel până la camera mea.
Eşti prins cu caravanele, cu orele de antrenament la şcoala de dans. Să te-ntreb de timpul care vă rămâne, ţie şi Elwirei?
Sfinte sunt două vacanţe pe an. Orice contract aş primi, trebuie să-mi respect două vacanţe pe an, în care facem diverse lucruri. Aşa, în cursul anului, în timp ce lucrăm, nu prea avem timp. Dar în timpul liber discutăm, ne uităm la filme, ieşim cu prietenii. În ultima vreme, mă uit mai mult la drame... Mă duc şi la cinema, dar încerc să găsesc filmele bune pe care le-am ratat când eram mic, citesc despre ele şi apoi le văd. Iar când e să mă relaxez, o fac cu seriale dintr-astea... funny, gen „Californication". Şi citesc mult. Am citit foarte multe cărţi de actorie şi acum am revenit la cele de dans.
Ai vrut să devii actor?
Enorm mi-ar fi plăcut. Dar nu regret, pentru că am făcut dans. Dar am jucat cu drag în „Cu un pas înainte", în „Iubire şi onoare", în „Aniela". E o pasiune de-a mea.
Ce ţi-ai mai dorit să faci şi n-ai apucat?
Multe. Să pescuiesc bine. De fapt, mi-ar plăcea să fiu multilateral dezvoltat. Sunt dornic să învăţ orice. Ar trebui să mă apuc de încă o limbă străină. Mi-ar plăcea să învăţ portugheza, e limba mea preferată, îmi place cum sună. Când dansam, îmi plăceau mult melodiile braziliene de samba, numai în portugheză. Îmi dădeau o energie aparte.
Nu vă iscodesc prietenii pe când un...
Copil? Toată lumea ne întreabă. E normal, eşti căsătorit, lumea te întreabă. Iar eu răspund foarte simplu că o să facem un copil când o să considerăm că vrem atât de mult. Când o să vrea Dumnezeu, o să vină.
Unii consideră că un copil, dacă se apucă de timpuriu de sport la modul cel mai serios, îşi sacrifică o parte din copilărie.
Nu-i adevărat. Depinde foarte mult de copil. Mulţi îmi spun, vai, dar tu n-ai fost în tabere, nu te-ai distrat, n-ai fost la petreceri, ci stăteai în cantonament. Dar dacă mie asta-mi plăcea? Dacă eu eram fericit, înseamnă că nu era un sacrificiu pentru mine. Dimpotrivă, mă simt supernorocos, pentru că am făcut ce mi-a plăcut. Iar mie îmi place efortul fizic. Eu nu pot să stau dacă nu mă dor muşchii, dacă nu sunt obosit. Mie îmi place oboseala fizică. Jur! Dacă sunt prea odihnit, nu e ok, trebuie să lucrez. Iubesc oboseala fizică. În vacanţe, în fiecare dimineaţă, mergeam să alerg la sală, pe bandă, apoi înotam, ca să-mi consum energia. La sfârşitul zilei trebuia să fiu mort de oboseală.
sursa:cancan.ro
