Este important de stiut că doar trei culturi nu au folosit inelele. Din toate informaţiile disponibile, din cele mai importante portrete și sculpturi ale timpului Asirienii nu au purtat inele.
O altă societate în care nu s-au purtat inele a fost societatea celtă din Irlanda. În toate depozitele secrete de bijuterii descoperite pe insula de smarald nu au fost găsite inele, care să fi aparţinut celților. Există un alt grup, pentru care inelul nu a manifestat nici o atracţie si acest grup a fost descoperit de amiralul Robert Peary. Într-una dintre primele sale excursii artice, Peary s-a înzestrat cu inele pentru face schimb cu eschimoșii. Eschimosii nu purtaseră niciodată inele si nici acum nu poartă, datorita climatului dur în care traiesc - chiar și uşoara presiune exercitată de un inel ar putea împiedica circulaţia sângelui.
Inel grecesc din secolul 5, I.Hr.
O atmosferă de magie şi farmec a înconjurat mereu inelele. Exista o credință puternică, că atât spirite bune, cât şi rele stăpânesc inelele. Una din multele acuzatii aduse Joan-ei D'Arc a fost că deţinea inele de magie. Credinţa în puterile curative ale pietrelor şi puterile protective atribuite unora dintre ele a indus deținătorilor lor idea de a le purta prin montarea lor în inele de aur, argint sau bronz, pentru a putea fi purtat pe degete. De exemplu, ametistul se presupunea că ar fi trebuit să ţină purtatorul sobru şi turcoazul și-ar fi schimbat culoarea în prezenţa otrăvurilor.
Inele au fost extrem de populare printre romani. Au existat anumite reguli în moda inelelor, reguli strict respectate. Sigiliile plane şi inele de bronz se purtau pe fiecare mână, însă inelele cu montura de pietre erau considerate efeminante, daca erau purtate pe mâna dreaptă. Inele de aur puteau fi purtat la anumite ocazii, dar acestea erau înlocuite cu inele sigiliu de fier, atunci când se participa la un o înmormântare.
Inel roman, din imperiul roman târziu - secolul al III-lea D.Hr.
Romanii înstăriți aveau inele pe care le purtau în funcție de anotimpuri. Inelele subţiri erau de vara și cele mari, impunătoare erau purtate iarna. Aceste inele mari aveau de cele mai multe ori găuri şi puteau fi uşor zdrobite. Annulus natalitus era inelul zilei de naștere la romani, și putea fi purtat când se sărbătorea ziua de naştere. Exista obiceiul ca doamnă casnică romană să poarte un inel cu o cheie micuță ataşată de el. Aceasta reprezenta simbolul autorităţii pe care ea o avea în casă. Pe la mijlocul primului secol, exista moda de a purta o cantitate extravagantă de bijuterii. Inele se încadrau în acesta moda fiind purtate pe fiecare deget, și aveau dimensiuni diferite pentru fiecare secţiune a degetului.
Inelele de pietre nu erau mai puţin cunoscute în vechile timpuri. Acestea nu erau inele din metal cu pietre montate, ci inele tăiate în pietre solide. Romanii erau iubitori de chihlimbar şi jasp, pietre care erau purtate în primul rând ca amulete. Deşi celții nu erau purtători de inele, Irlanda preistorică a lăsat o istorie a inelelor de piatră.
În timpul Evului Mediu erau prețuite inelele gravate cu figuri de sfinți. Pietrele prețioase erau încă folosite pentru a oferi imunitate. Cele mai populare pietre montate într-un inel erau safirele. Aceastei pietre magice albastre îi erau atribuite puteri curative pentru bolile de ochi, era considerată antidot pentru otravă, era folosită pentru păstrarea castității purtatorului, şi ca modalitate de prevenire a sărăciei, a trădarii sau condamnărilor nelegale.
Inel persan din secolul XIII
Primul inel anglo-saxon era făcut în mod primitiv din bucațele de sârmă răsucită într-un inel. Cel de-al III-lea deget de la mâna dreapta era cunoscut sub numele de "deget de aur", pentru ca pe acest deget erau purtate inelele ca însemn al nobilimii. Mai târziu inelele anglo-saxone au fost destul de tehnice.
Din momentul în care inelele au început să aibă mai multe scopuri, acestea au fost definite mai clar în funcţie de utilizare, indiferent de perioada în care au fost găsite. Prima utilizare practică a inelelor a fost ca sigilii. Ele au evoluat din punct de vedere a utilizării depline în perioada imperiului roman, ca metodă de marcare a pergamentelor documentelor oficiale, luând locul semnăturii personale a omului. Bărbatul își sigila valorile acasă, practică despre care istoricul Plinius a notat: "un singur inel pe degetul mic nu este decat un mod ostentativ de a avertiza că deținătorul are drept de sigiliu acasă." Inele de sigiliu au fost realizate și în perioada elizabetană, fiecare comerciant avea propriul său sigiliu distinctiv cu care își marca baloturile de marfă.
Inele nu au fost folosite întotdeauna în scopuri bune. Atât Hannibal, cât şi Demostene purtau inele cu otravă. Deşi mai puţin obisnuite aceste inele nu erau rare. Nu numai că acestea puteau fi utilizate pe "prieteni", dar, și pe sine în cazul unor circumstanţe justificate. Cesare Borgia era cunoscut pentru inelul leu. Ghearele de leu conțineau o otrava, care putea fi letală la o strângere de mână.
În timpul Renașterii cantitatea bunurilor de preț a devenit importantă. Inele nu numai că se purtau câte trei pe fiecare deget, dar se purtau și multe lanţuri. În acelele timpuri existau cinci tipuri de inele de bază.
Primul dintre acestea este denumit inel ecleziastic - acesta era marcă de birou, în care pietrele au jucat un rol semnificativ. Pietrele aveau din nou semnificaţii: safirele dădeau puritate, rubinele reprezentau glorie, smaraldele calm şi cristalele simplitate. Inelele Papale erau date ambasadorilor papali ca un fel de asigurare. Pentru mai multă protecție inelele erau făcute din bronz poleit cu pastă de pietre, fapt de care bandiții cunoscători ai drumurilor erau conștienți. Inelul pescarului este dat noului Papa și în zilele nostre, inelul Papei anterior este zdrobit la moartea acestuia şi se produce unul nou. Inelul pescarului era făcut din aur pur şi era inscripţionat cu simbolul bărcii în care este reprezentat așezat Sfântul Petru.
Pentru profani modelele preferate erau craniul şi oasele încrucișate. Momento Mori a devenit moda sub Henry II al Franţei, în ideea de a aminti de moarte. Acestea nu erau bijuterii de doliu, pentru că ele nu reprezentau o anumită pierdere, ci ideea de inevitabilitate a morţii.
Două alte tipuri de inele ecleziastice erau: inelul raclă şi inelul decadă. In racla inelului era inserată o relicvă a unui martir sau sfânt. În secolul al XVI-lea au câştigat popularitate inelele decadă. Aceste inele, foarte răspândite printre laici, aveau noduri pentru a reprezenta mătănii și erau utilizate în acelaşi scop.
Cel de-al doilea tip de inel este inelul curativ sau inelul de vindecare. Pe ansamblu fiecare societate credea că alegerea tipului corect de inel vindeca bolile corpului, sufletului, sau stările în funcţie de nevoi. Inelele de crampe erau inele populare, purtate ca metoda de protecţie împotriva crampelor; un dinte de peşte fosilizat reprezenta piatra lingusitoare, despre care se credea ca avea multe virtuţi medicinale. Un inel de fier putea vindeca problemele intestinale şi granatele erau bune pentru înțepăturile de albine. Oamenii cumpărau aceste inele dintr-un fel de farmacie, dând crezare acestor convingeri. Se credea că şi simpla mutare a inelului de la mijlocul deget de la mâna stângă la deget mijlociu de la mâna drepta putea opri sughițurile şi strănuturile.
A treia categorie de inele a aparut cu mult înainte de Renaştere, când inelul devenit bijuterie folosită pentru a sprijini toate emoţiile umane. Aceste inele ale romantismului erau folosite ca emblemă a bucuriei, suferinței şi a tuturor emoţiilor logodnei. În vremurile clasice existau inele de logodnă şi de nuntă. In Evul Mediu aceste inele erau combinate în verighete de nunta şi erau purtate numai la mâna dreaptă. Prima schimbare la mâna stângă a fost observată în cartea de rugăciune comună a lui Edward VI (1549). Inelele evreieşti de nuntă erau doar inele ceremoniale, purtate numai în ziua nunţii. Aceasta era probabil o practică, ca inelul făcut din metal greu sa aibă atașat un fronton sau templul lui Solomon.
Erau cunoscute alte inele sentimentale. Inelul Gimmel dădea impresia unui inel solid, dar în realitate erau două inele, care puteau fi separate astfel încât fiecare iubit putea avea propria jumătate de inel. Inelele Fede erau inele similare inelului Gimmel. Inelele Flori au aparut în evul mediu şi au continuat să fie folosite până în secolele XVII și XVIII. Pe aceste inele erau înscrise motto-uri sentimentale adresate mai mult prietenilor decât iubiților. Inelele de logodna au luat locul inelelor floare în ultimele două secole. Corespunzătoare inelelor floare erau inelele cu pietre, în care pietrele erau montate pentru a indica un cuvânt. De exemplu, Lapis lazuli, opalul, smaraldul verde antic şi indicau dragoste.
Cea de-a patra categorie este reprezentată de talmeş-balmeşul inelelor mici. Cele mai multe dintre aceste inele erau auto-explicative, fiind inele busolă şi inele purtătoare de tutun. Recipiente de parfum, similare pomander-urilor, erau purtate pe inele în secolul XVI și erau lucrate în acelaşi mod ca şi un pulverizator. Inele aveau forme de fluiere, cadrane, ceasuri şi puzzle-uri. Inelele Hinduse se purtau la degetul mare şi aveau oglinzi micuțe. În Anglia secolului XVI inele cu diamante mici erau folosite de iubiti pentru a scrie mesaje pe ferestre.
Inelele mărturie încheie secţiunea inelelor. Acestea erau oferite prietenii lor de regi, regine şi alte persoane influente. În caz de urgenţă inelele marturie puteau fi un mijloc de a cere scuze sau un simbol de protecţie din partea unor persoane de rang înalt. De asemenea, în acest grup se încadreaza sigiliile regale, reprezentând mărcile de birou. Acestea inele nobile reprezentau embleme vechi de birou, inseparabile de bijuteriile coroanei. Inele regale erau păstrate în mare măsura de catre regii asirini, egipteni şi evrei.
Inelele au fost purtate pur şi simplu pentru frumusețea lor începând cu secolul în al XVIII-lea. Acest lucru a dat bijutierilor posibilitatea de a monta în inele medalioane mari de Wedgwood, pietre rare de jasp şi grupări de diamante aranjate în forme ovale sau alungite.
sursa:elabijou.ro
