Si numai pentru ca frigul mi-a patruns pana la oase zilele trecute, mi-am luat un cojoc. Nu o jacheta din piele cu guler imblanit si nici o jacheta “aviator”. Mi-am luat un cojoc in toata regula, cusut din piele de oaie si captusit cu lana, la doua randuri de nasturi cu guler contrastant. Am fost placut surprins sa constat gradul de confort termic si nu numai oferit de acesta. Probabil, fiind satul pana peste cap de marile inventii in domeniul textilelor: neopren, poliester, poliamide, etc. Poate evremea, in urma noiloe senzatii descoperite, sa revin la materiale naturale. Si nu numai in anotimpul friguros.
Dat fiind curiozitatea personala, am facut cateva sapaturi pe tema subiectului in discutie si am gasit urmatoarele date despre prelucrarea pieilor, cojocarit, argaseala si activitatile conexe.
Din antichitate oamenii confectionau o gama variata de obiecte din piele: burdufuri sau saci din piele, curele, scuturi, coifuri, hamuri, imbracaminte (cojoace, pieptare, cusme, chimire si incaltaminte (cizme, opinci, pantofi).
In Moldova inca din epoca medievala se dezvoltă mestesugurile legate de prelucrarea pieilor si blanurilor. Cit priveşte procedeele de prelucrare a pieilor si blanurilor, ele sînt specifice, deseori deosebindu-se prin tehnicile aplicate: la dubit sau tabacit, argasit, razuit, retetele vopsirii difera de la mestesugar la mestesugar, fiindca doar asa au putut fi pastrate si transmise din generatie in generatie secretele meseriei.
Pentru confectionarea cojoacelor si bonditelor pielea era supusa mai multor operatii pina era bine intinsa si curata, apoi se albea cu o piatra alba. Deoarece cojocarii ornamentau cojoacele in culori, unele piei albe se vopseau in solutii de coaja de arin, roiba, huma neagra, oxid de cupru etc. Croirea pieilor pentru imbrăcăminte se facea prin masurari aproximative (masurare cu palma, schioapa, degetele).
Cojocaritul a ocupat un loc de frunte in domeniul confectionarii pieselor din piei. In a doua jumătate a secolului al XIX-lea si in secolul al XX-lea, in fiecare regiune activau mesteri cojocari, dar numarul lor era mai mare in zonele de nord ale Moldovei, unde pana in prezent activeaza cojocari renumiti care confectioneaza cojoace si bondite. Ei lucrau la comanda, din materia prima proprie sau a comanditarului, dar şi pentru piata. Cojoacele, bonditele de productie locală continua sa fie purtate de sateni, deseori acestea fiind procurate de oaspetii straini, care apreciază calitatea produsului natural local.
Pe timpul iernii, în zona Neamtului ca si-n alte parti ale Moldovei, taranii purtau sumane, intre care cele mai renumite erau cele purtate la sarbatori, numite si sumane cu sarad. Saradul este o broderie realizata din fire fine de lana si care era cu atât mai bogat cu cat era mai instarit cel ce-l purta. O alta caracteristica a sumanului de sarbatoare, si nu numai, o constituie croiala. Clinii sumanului dadeau si denumirea acestuia de suman cu clini sau suman cu falduri. O alta piesa de port intalnita este spenterul care este un cojocel scurt, cu maneci, realizat din piele, ca si bundita, ornamentat cu motive florale, dar pe suprafete mult mai reduse decat aceasta.
De la Moldova, cojoacele si cojocarii ajung si in orasul lui Bucur, dupa 1820, asa cum spun atestarile documentare despre Bucurestiul de altadata: “Urma apoi marele hatman si dupa dansul veneau breslele negustoresti, cari erau astfel randuite: lipscanii, marchitanii, cojocarii subtiri si grosi, islicarii, cavafii, selarii, papugiii, cizmarii si covacii; aceste isnafuri erau toate sub starostea lor
Cand la Sfantul Ion era han, el se întindea pana in zidul lui Bellu si pana in strada Cazarmii; palatele egumeniei erau pe locul unde astazi este Casa de Depuneri, hanul avea porți mari de fier, caci inauntru sedeau cei mai de frunte negustori si zarafi greci, anume: Chiurcibasa, Anesti (cojocarul lui vodă), Scarlat Scanavi, comersant de saluri, Psalida, Pondichi, Hagi Ianusi, Temeli, Gudiu si altii; acestia toti erau bancheri bogati si ajutau si susțineau frumoasa lor biserica, ale cărei coridoare se vad pana in ziua de astazi, cu frumoasele lor sculpturi.”
In zilelel noastre breasla cojocarilor si produsele lor nu mai sunt la mare cautare, asa cum ne informeaza intr-un articol de acum mai bine de doi ani, un cojocar de renume din tragul Bucurestilor: “Clientii sunt si ei altii azi. “Ce va spun, va spun din povestiri, din auzite de pe la tata, ca de cand sunt eu in atelier n-au mai venit personalitati,” declara blanarul. Pe vremuri, au trecut pe la blanarie si Irina Loghin, si Mirabela Dauer, si altii. Acum nu vin decat oameni de rand. “Uite, acum ii repar o haina unei vecine; e pensionara si m-a rugat sa ii intaresc cusaturile la haina asta,” imi arata nea Mitracu.
Materialele din care confectioneaza cojoacele sau caciulile le ia acum de la magazine sau vin direct cu ele putinii clienti ramasi. “Sunt multe haine din imitatie de blana acum, mai ieftine. Cei fara posibilitati isi cumpara din alea, iar cei bogati le arunca si isi cumpara altele daca nu le mai plac sau daca se rup,” incearca Gheorghe Mitracu sa isi explice ca pentru sine lipsa succesului.” – sursahttp://r24.ro/index.php/2008/04/24/blanarul-ucenic-din-datorie/
Tin minte si acum iernile geroase de la munte, acolo unde printre nameti, la zi de sarbatoare sau nu, localnicii isi etalau cu mandrie lucratura simpla sau inflorata a vreunui cojoc. Era locul unde si boierul se imbraca cu acelasi cojoc in plimbarea lui cu sania trasa de bidivii, peste dealurile pline de zapada necalcata de picior de om. Un cojoc gros, doi cai zdraveni si o sanie. Si multa liniste. E tot ce ai nevoie in iarna asta.
sursa:domnideromania.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu